O dorință neclară, dar încă puternică

Zorii zilei se revarsă peste întinderile de vegetație tăcute, scăldând pământul, iarba și copacii cu o ploaie caldă de raze. Totul e atât de luminos și de cald; un episod de primăvară dintr-o poveste rece de iarnă.

Zilele de acest gen le voi asocia mereu cu amintirea a ceea ce ar fi trebuit să fie primul fior al unui vis, al unei dorințe sincere, probabil prea copilărești pentru lumea în care trăim. Oare?

Eram doar eu, fără nimeni în jur, nimeni care să mă deranjeze. Eram doar eu și peisajul monoton al primăverii, adesea ținând ochii închiși și lăsând lumina solară să-mi scalde fața. Visam.  Dar oare la ce visam?

Oare ar fi fost cu putință ca viziunea mea asupra vieții la acea vreme, așa… utopică cum era ea, să se materializeze și să prindă viață chiar sub ochii mei?

Timpul a trecut, iar dorința a dispărut… în mare parte, Pentru că, indiferent de cât de mult timp va fi trecut de atunci și oricât de mulțumit aș fi acum, o scânteie îmi va rămâne tot timpul aprinsă în suflet. Și îmi voi aminti de asta ori de câte ori voi rămâne singur; doar eu și gândurile mele, departe de oameni, înconjurat de nimic altceva decât natură și lumină.

Un sentiment atât de clar, dar totuși atât de ambiguu. O dorință ce încă rezistă vie în suflet, chiar dacă este pe jumătate împlinită. Sau pe jumătate moartă? Este ca începutul unei zile frumoase, dar apoi conștientizând faptul că noaptea va veni mereu…


Și, zicând acestea, trase linie peste ceea ce a fost, așteptând începutul unei povești ce nu ar putea avea loc niciodată.

Ar fi prea… utopic.

Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter. :)

Comments

No comments yet. Why don’t you start the discussion?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *