Notă: Această poveste nu are la bază o acțiune propriu-zisă, ci este scrisă, în mare parte, pentru vibe și de dragul de a experimenta construcția textelor creepy și de a mă juca cu frazele de acest gen. Asta ca precizare pentru persoanele care mi-ar putea reproșa faptul că personajele mele n-au nume, că nu menționez pădurea în care se petrece totul și nici contextul crimei și urmăririi.
Așa cum v-am obișnuit, vă las coloana sonoră pe care am scris, iar dacă nu ați citit încă prima parte, o aveți aici. Lectură plăcută!
[youtube https://www.youtube.com/watch?v=58dAcjgtfbk&w=560&h=315]Vreau să fug, dar nu pot. Vreau să țip, însă îmi simt vocea înăbușită de tensiunea din jur. Iar totul devine din ce în ce mai terifiant pe măsură ce individul scurtează distanța dintre noi cu pași grăbiți…
Pentru o fracțiune de secundă, atenția îmi este atrasă de un foșnet venit din lateral. Brusc, îmi simt brațul stâng tras violent. Nu mă opun. Oricum, nu ar mai fi avut niciun sens să o fac, ținând cont de paralizia ce îmi acaparase deja trupul sub acțiunea terorii. Mă prăbușesc printre tufișurile dese de la marginea potecii cu doar câteva clipe înainte ca atacatorul să-mi pecetluiască soarta cu toată furia de care ar fi fost capabil în acel moment cu potențial tragic.
Mă dezmeticesc cât pot de repede. Încremenesc uimit atunci când realizez că persoana care m-a tras în tufișuri, persoana care m-a salvat de temutul criminal, persoana care stă la doar câțiva centimetri de mine… ești chiar tu.
— Ce nai…, îngaim eu în șoaptă.
Îmi faci disperat semn să tac, iar eu te ascult, apoi începi să-mi oferi instrucțiuni.
— La semnalul meu, te ridici și fugi cât de mult te țin picioarele în aceeași direcție cu mine. Orice ai face, nu te opri din fugit. Pentru nimic în lume!
„Nu e nevoie să-mi repeți de două ori”, spun eu în gând. Semnalul tău nu întârzie să apară. Imediat, mă ridic și alerg în aceeași direcție cu tine, însă nu înainte de a înșfăca un bolovan și de a-l arunca în direcția opusă, peste potecă, în speranța că voi distrage atenția atacatorului. Oricum, am impresia că ne-a pierdut deja. În afară de constituția și, probabil, de forța sa, nu părea genul de om prea inteligent. Bineînțeles că nu el orchestrează toată treaba asta murdară. El nu este altceva decât un pion, un călău supus regelui său. Dar cine naiba e regele ăsta nici acum n-am aflat.
În timp ce eu și cu tine alergăm ca disperații printre copacii întunecați, încep să-mi treacă prin minte tot felul de gânduri. Cum de ești încă în viață? Cum m-ai găsit? Și cel mai important, cum ai de gând să ne scoți pe amândoi de aici, teferi și nevătămați? Jur că ți-aș adresa chiar în acest moment toate întrebările ce-mi trec acum prin minte, însă nu vreau să te distrag din alergatu-ți cel de toate zilele.
După minute bune de fugă, dăm peste un luminiș, iar primul lucru pe care îl văd este o motocicletă parcată aiurea.
— Este a atacatorului? întreb eu confuz.
— A unuia dintre ei, îmi răspunzi tu ușor calm, dar concentrat. E plină pădurea de ei.
Gândul ăsta îmi face părul să se zbârlească. Vreau să scap mai repede de aici…
Te văd inspectând motocicleta, apoi te aud exclamând cu entuziasm în glas:
— Prostul a uitat cheia în contact. Hai, urcă!
Nu e nevoie să-mi zici și a doua oară. Îmi pun casca și mă așez pe locul din spate. Demarezi în forță, iar motocicleta zburdă pe potecă, spre marginea pădurii. Aud un urlet furios dintre copaci și sunt convins că aparține urmăritorului nostru, frustrat că ne-a scăpat printre degete. În cele din urmă, reușim să dăm de șosea și mergem drept înainte. Zorii zilei se ivesc, înlocuind bolta înstelată cu cea albastră și dând naștere unei noi zile. Din fericire, am reușit să supraviețuim nopții ăsteia de coșmar.
Observ că oprești motocicleta în dreptul unui motel abandonat. Și înțeleg și de ce. Trebuie neapărat să vorbim, să înțelegem ce naiba se întâmplă de fapt și în ce joc murdar am ajuns noi doi să fim pioni.
Intrăm în prima cameră pe care o găsim, apoi, cu o oarecare relaxare cam neobișnuită pentru acel moment, începi să spui:
— E clar că urmăreau să ne ucidă. Însă voiau mai întâi să se joace cu noi… de-a șoarecele și pisica.
— Trebuie neapărat să vorbim, răbufnesc eu agitat. Am ajuns să fim vânați doar pentru simplul fapt că deținem informații fără sens. Însă, după cum îmi dau seama, fiecare are doar jumătate din ele. Trebuie să unim cele două piese și să aflăm ce naiba se petrece.
— În regulă, continui tu cu aceeași relaxare. Păi tu primul.
Și încep să vorbesc. Îți spun absolut tot ce știu, iar imaginea de ansamblu prinde contur în mintea ta, judecând după expresia feței. La final, zâmbești cu satisfacție.
— Asta e tot ce voiam să știu.
— Stai…, protestez eu. Tu nu ai absolut nimic de spus?
Dar înainte să-mi pot da seama ce se petrece de fapt, tu te miști rapid și, brusc, simt apăsarea tăioasă a unei lame ce-mi penetrează stomacul. Cad în genunchi din cauza durerii, ținându-mă cu ambele mâini de abdomen. Șiroaie de sânge lipicios mi se strecoară printre degete, picurând pe podea și formând o băltoacă mare și roșie.
Cu un zâmbet parșiv pe față, începi din nou să vorbești:
— Ce pot să zic, îți mulțumesc pentru informațiile lipsă! Mi-ar fi plăcut să le primesc încă de la cafenea și tot atunci să scap de tine, însă am fost întrerupți într-un mod atât de urât… Dar bine măcar că am scos-o la capăt și că am scăpat cu viață. Ține minte un lucru: în războiul ăsta, supraviețuiește doar cine este inteligent și fără milă. Păcat cu nu vei mai avea când să folosești acest sfat…
Și, zicând acestea, părăsești încăperea, ieșind prin aceeași ușă prin care întraserăm împreună, când credeam că suntem de aceeași parte. Însă m-ai trădat… Peste un minut, aud și sunetul motorului și știu că vei pleca definitiv.
Sunt în mijlocul pustietății, deci aș striga degeaba după ajutor. Și nici telefon nu am. Așa că mă prăbușesc la pământ, în propriu-mi ocean de sânge, acceptându-mi soarta. Întotdeauna mi-am imaginat că voi muri în vreun accident sau pur și simplu de bătrânețe, nu înjunghiat de una dintre persoanele în care aveam cea mai mare încredere. Pipăi mânerul armei și realizez că este un simplu cuțit de bucătărie. Oh, Doamne, iubesc să gătesc! Acum, nu voi mai avea ocazia să fac asta. Dar poate că s-o găsi și vreun restaurant în locul spre care mă îndrept…
Scot încetișor cuțitul, îl șterg de singura porțiune curată a tricoului și încep să-l inspectez. Lamă zimțată, din oțel inoxidabil. Probabil un cuțit de pâine. Înainte ca privirea să mi se încețoșeze și să cad în somnul cel veșnic, reușesc să deslușesc inscripțiile de pe lamă: „Made în China”.
O chinezărie ieftină. La fel ca tine…
Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter. :)
