2 noiembrie 2021: Ziua în care am ales să șterg o bucată din mine, crezând că nu-mi mai trebuie.
E deja ora 22:45. Tot ce vreau acum este să mă întind, să închid ochii, să mă cufund într-un somn adânc și în vechile vise care au renunțat să mă mai bântuie de ceva timp. Nu pot. Mi-e imposibil când încă îl aud cum îmi șoptește la ureche, de parcă ar fi chiar lângă mine, în spatele meu, cu mâinile sale reci pe umerii mei goi. Însă știu că nu e lângă mine, ci chiar în interiorul minții mele. Două persoane ce au împărțit același trup pentru mult prea multă vreme.
Ne certăm și simt cum situația începe să degenereze. Știe că vreau să plece. Știe că vreau să-i șterg existența. Probabil că, dacă ar fi fost vorba de o persoană în carne și oase și nu doar de alter egoul meu, s-ar fi lăsat cu obiecte aruncate orbește prin aer, țipete și pumni proiectați la nervi. Dar singura furtună capabilă să devasteze o întreagă lume este cea din capul meu, cea provocată de el.
Inițial, l-am creat pentru a-mi depozita în el toate poveștile nespuse și toate sentimentele inhibate. A reprezentat pentru mine atât un refugiu, cât și groapa de gunoi în care mi-am aruncat toate frustrările. Și nimic bun nu poate lua naștere dintr-o entitate întrupată din insecurități și regrete.
Nu mi-a înfrânt demonii, așa cum mi-a promis. I-a asimilat. Și a devenit mai puternic decât ei. Și mai periculos…
Mă amenință, însă am încetat să-mi mai pese. Amândoi știm că nu-mi poate face nimic. Nu are decât puterea pe care i-o ofer eu. Iar eu am decis să nu-i mai dau nimic.
Mă imploră. Mă imploră să nu-l șterg. Dar știm amândoi că nu există nicio altă variantă de rezervă. Știe că existența lui, modul lui de a gândi și, mai ales, de a acționa ne pun în pericol pe amândoi. Vrea să se afirme, să strige, să trăiască după propriile reguli, însă nu e momentul pentru demonstrații inutile de vitejie oarbă.
E momentul. Simt cum începe să pălească în străfundurile amintirilor mele. Declarațiile sale de ură nu mai sunt altceva decât muzică de fundal, iar lacrimile sale de crocodil au rămas doar picături de apă pe geam.
Nu mai ezit și apăs butonul Delete cu atâta nonșalanță încât nici mie nu-mi vine să cred. De parcă nici nu am fi împărțit ultimii doi ani și jumătate. Însă acest fapt nu m-a oprit să-i șterg existența la ora 23:01.
N-am de gând să-i mai pronunț sau să-i mai scriu numele vreodată, nume pe care tot eu i l-am ales într-un acces de nebunie îmbibată în deziluzii dulci-amărui. Deși știu că a plecat pentru totdeauna, încă mi-e teamă ca nu cumva să stea pitit după vreun colțișor de-al minții mele, gata să iasă la suprafață și să preia controlul în orice moment.
Va urma…
Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter. :)
