Nu-mi amintesc cu exactitate când am pierdut-o. Bănuiesc că a început să-mi scape printre degete acum mult timp. Tot ce știu e că m-am trezit întins în întuneric, privind la stele, neînțelegând cum ajunsesem în acel loc abandonat din mintea mea. Mă simțeam jefuit, prădat, doar că nu mi se furase niciun bun material. După ce m-am dezmeticit și am redevenit complet conștient, în clipele imediat următoare, mi-am dat seama ce-mi lipsea de fapt. Vocea mea. Am dat să strig, dar aerul mi-a părăsit plămânii fără nici cel mai mic zgomot. Am dat să spun ceva, însă cuvintele-mi rămâneau blocate-n gât, de parcă ar fi vrut să mă sufoce.
I lost my voice. I want it back!
Primul lucru la care m-am gândit a fost să scriu un anunț. Dar bineînțeles, nu prea am cum să descriu felul în care arată un lucru atât de abstract precum o voce. Însă pot descrie cum se simte atunci când o pierzi. Știi coșmarurile alea în care vrei să alergi, dar o greutate apăsătoare îți țintuiește picioarele la sol? Sau când vrei să strigi, însă țipătul îți este înăbușit de întuneric. Cam așa e și când îți pierzi vocea. Doar că, spre deosebire de un vis nocturn, coșmarul ăsta e cât se poate de real și pare a fi departe de a ajunge la final.
Where the hell is my voice?
Mi se pare ironic și amuzant și enervant cum lucrurile capătă o valoare atât de mare imediat ce dispar. Pieptul îmi arde de dorință, gâtul îmi fumegă de-atâtea cuvinte nespuse, însă buzele refuză să se miște, să se despară, fiind parcă lipite și cusute cu acelați ac și aceeași ață îmbibate în propriul meu sânge, întrucât am încercat, nu de mult, să-mi cos sufletul rupt în bucăți. Am eșuat.
Va urma…
Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter. :)
