Hello, everyone, și bine ați revenit pe blog! Pentru aceia dintre voi care ați citit deja volumul al treilea și sunteți pe cale sau vă gândiți să-l începeți pe al patrulea, voi lăsa aici câteva fragmente din „Timpul luminii”, ultimul vomul al seriei „Despre magie și alte secrete”.
Sunteți curioși ce s-a mai întâmplat cu Max? Dar cu restul echipei?
Un nor plumburiu de smog bântuia bolta capitalei, vrând parcă să sufoce tot ce era viu. Zgârienori gigantici, sticloși, care luaseră locul blocurilor comuniste, mușcau cu lăcomie din cer. Max detesta ceea ce devenise Bucureștiul. Ultimele decenii fuseseră pline de schimbări, iar băiatul le apucase pe toate. Mergea liniștit pe stradă, încercând să nu se uite prea mult prin jur, căci ecranele holografice îl amețeau. Însă nu dură mult până ce, din cauza neatenției, se împiedică de un aspirator care curăța trotuarul. Roboțelul îl privi cu asprime cu cei doi ochișori roșii, părând să-i reproșeze incapacitatea sa de a se adapta lumii moderne, apoi își continuă treaba mai departe. În acea zi mohorâtă de octombrie, bâzâitul electric al dronelor i se păru mai enervant ca niciodată. Începu să creadă că fusese o greșeală să se mute în București în urmă cu șaizeci de ani. După întoarcerea de pe Temprigon, lucrurile ar fi trebuit să o ia în direcția cea bună. Războiul se terminase, iar pe niciuna dintre cele două planete nu părea să mai existe cineva care să-și dorească putere absolută. Totul era, în sfârșit, în echilibru. […] Max se trezi la realitate. […] Intră în supermarket și nu dură mult până să găsească raftul căutat, apoi se duse să-și scaneze produsele. Bipurile îi amintiră de vremuri demult apuse, pe când însă mai existau vânzători la casele de marcat. Era deja 2090, iar dacă tot nu erai capabil să-ți plătești singur produsele, te puteai considera pierdut într-o societate tot mai bazată pe consum fără discernământ și automatism.
Cu toții amuțiră. Singurul sunet care se mai auzi fu șuieratul vântului printre copacii încovoiați ai Pădurii Hoia-Baciu. Cerul se înnoră rapid, acoperind luna plină, iar un fulger brăzdă orizontul. Câțiva picuri reci de ploaie începură să cadă, transformându-se într-o adevărată furtună. Cu toții erau uzi până la piele, însă nimeni nu se mișcă din loc. Nu făceau altceva decât să se uite confuzi unii la ceilalți, iar dintre toți, Max era singurul care-și simți sângele înghețat în vene.
Vracos încuviință din cap, fără să mai aștepte și aprobarea lui Caeli, care stătea încrâncenat în cealaltă parte a încăperii. Temprigonianul pământului scoase o cheie ruginită din buzunar și descuie cu grijă o ușă laterală. Înainte de a apăsa clanța și de a deschide debaraua, spuse:
— Ideea este că nu suntem singurii care îl caută pe Maximilian. Cineva ne-a spart casa cât timp tu rătăceai prin pădure, iar tu ai fost plecat după alimente. Credea că băiatul se ascunde aici. Dar m-a găsit pe mine. L-am interogat și l-am tratat cum se cuvine. A fost ascultător și mi-a zis tot ce am vrut să aflu. Să vedem dacă reacționează la fel și de față cu voi.
În cele din urmă, Vracos deschise ușa, dând la iveală o debara strâmtă și acaparată de igrasie, în centrul căreia trona un scaun putred de lemn, de care se afla strâns legat un bărbat. Cel din urmă purta echipament de luptă, însă toate armele îi fuseseră înlăturare. Călușul strâns legat de la gură nu-i permitea să scoată niciun cuvânt, însă ochii săi mari, umflați și vineți din cauza bătăilor lui Vracos erau suficient de expresivi pentru a transmite teroarea pe care o simțea în acel moment.
Vocea Katiei pieri în momentul în care un cuțit sfâșie aerul, zburând prin mijlocul grupului și înfigându-se într-unul dintre capetele împăiate de dragon întunecat. Clara se sperie și apăsă trăgaciul unui pistol, însă glonțul nu lovi pe nimeni, ci își găsi sălașul într-o vază de porțelan, făcând-o țăndări. Nimeni nu mai vorbea. Cu toții priviră spre
direcția din care venise cuțitul. Max, însoțit de Ilona și de Benjamin, se afla chiar în capul scărilor, privind cu asprime scandalul iscat cu câteva momente în urmă.
— Așa deci…, mormăi Scânteia-Haosului. Faceți ședințe fără mine… Încă te crezi lider, Mihai?
— O cursă… O nenorocită de cursă!
Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter. :)
