Salutare tuturor! A trecut o lună și jumătate de la lansarea romanului Șoaptele Morții, primul volum al seriei Viv’Infernum. O să postez și câteva impresii primite până acum, dar momentan vă las cu primul capitol al cărții. Enjoy it!
Anastasia
Întunericul nopții este singurul care mă mai liniștește acum. Asta și faptul că străzile sunt pustii, iar luminile caselor sunt stinse. E ciudat să văd orașul ăsta după atât de mult timp. Datorită Sofianei am ajuns aici pentru prima dată. Uneori, chiar regret profund că n-am mai văzut-o de un an întreg. Într-un fel, fiecare și-a cam văzut de treaba ei. Iar în momentul de față, singura mea treabă este să mă asigur că n-am fost urmărită…
Nu pot spune că ne grăbim. Ne-am oprit din fugit încă de când am reușit să traversăm granița spre România.
În timp ce merg tot înainte alături de Claudiu și de Emil, asigurându-ne că nu trecem pe sub lumina indiscretă a farurilor publice, îmi simt părul săltând în jos și în sus, năclăit și îmbibat de sângele uscat al celor ce zac acum pe pavajul rece al pieței Sfântul Petru. Nu pot să zic că nu i-am prevenit. La naiba, nici măcar n-am vrut să se ajungă aici. Dacă nu ne-ar fi descoperit idiotul ăla…
— Aici, ne spune Claudiu, oprindu-ne din drum și arătându-ne o construcție pe care abia dacă o văd prin bezna asta.
Aprind una dintre lanterne și mă uit atentă spre curtea fără gard, împânzită de buruieni mai ceva ca în jungla amazoniană. N-oi fi fost eu tocmai acolo, dar Sofiana mi-a spus destule povești din călătoriile ei ca să-mi fac o idee despre cum arată. În interiorul perimetrului nu e altceva decât o căsoaie bătrânească și dărăpănată din cărămidă, cu ferestre sparte și uși scoase din balamale. E mare, dispune chiar și de un etaj în ciuda faptului că are, probabil, cel puțin șapte decenii în spate, dar e vai de morții și răniții ei, cum ar spune oamenii din ziua de azi.
— Tu glumești, îi zic eu lui Claudiu. Doar nu o să stăm aici… nu?
Mă privește lipsit de expresie. Nu apucă să-mi răspundă, căci Emil ia numaidecât cuvântul, într-un mod deranjant și tâmpit, specific doar lui:
— Nastas, eu zic să apreciem ceea ce dragul meu frate ne oferă. Chiar dacă cocioaba asta părăsită pare genul de loc recreativ pentru curve și drogați.
— Ah, iar tu ești prea bun pentru astfel de muritori depravați, nu? încerc eu să-l iau peste picior.
— N-am zis eu că-aș fi mai bun. Doar că oamenii ăștia au avut întotdeauna un gust groaznic. Stricat chiar.
Claudiu ne ignoră total. Îl văd intrând în curte și trăgând ușor de ușa putredă. Aceasta se deschide cu un scârțâit îngrozitor și pot să jur că aud o pisică din împrejurimi miorlăind ca răspuns în urma sunetului. Apoi, un cor asurzitor de mâțe îmi zgârie timpanele, făcându-mă să scrâșnesc din dinți de nervi. Se pare că s-au înmulțit în draci în ultima perioadă. Pe cât de mult le iubea Sofiana și le scăpa de la moarte când era tânără, pe atât de mult le urăsc eu.
— Intrați și voi sau ce facem? ne întreabă Claudiu din cadrul ușii, vizibil obosit.
Neavând altă variantă, decidem să-l urmăm. Emil își dă exasperat ochii peste cap, apoi mi-o ia înainte. Îl urmez, dar înainte de a intra, mai arunc o ultimă privire către stradă. Proastă alegere… În acel moment, o mașină neagră, un Mercedes-Benz Cabrio, trece discret, iar când ajunge în dreptul casei, încetinește. Nu l-oi vedea eu prea bine pe șofer, dar nu pot să nu observ privirea insistentă pe care mi-o aruncă înainte de a-și relua viteza normală, spre ieșirea din oraș.
— Drăcia dracului…, mă trezesc eu șoptind îngrijorată.
Asta îmi mai lipsea, să fiu văzută la intrarea unei case părăsite, la miezul nopți și acoperită din cap până-n picioare de țărână și pete de sânge uscat.
Până la urmă, trag aer în piept și intru în casă, după băieți. Imediat mă izbește un miros înțepător de igrasie, iar când privesc mai atentă, înțeleg de ce. Tavanul și pereții sunt îmbâcsiți de mucegai negru, ce pare a privi ostentativ către cei trei intruși, adică spre noi. Și fix asta suntem dacă stai să te gândești.
Camera în care ne aflăm nu pare a fi altceva decât un antreu ce face legătura cu celelalte camere și cu scările către etaj. Încăperea este înconjurată de rafturi vechi și îndoite de greutatea bibelourilor kitschoase, adunate probabil de foștii proprietari. În centru tronează o masă din lemn, tocită de lamele unui cuțit, ceea ce mă duce cu gândul la o posibilă gospodină a cărei principală ocupație o reprezenta tocatul zarzavaturilor spre a le depozita în borcane pentru anotimpul geros. Ar fi putut folosi totuși un suport, un tocător, ceva. Zic și eu… Mai are rost să mai pomenesc de stratul de praf a cărui grosime o depășește cu mult pe cea a pu…mnalului ultimului bărbat cu care am fost împreună?
— Parcă ar fi trebuit să fim invincibili cu căcatul ăla de monedă la noi, începe Emil să mormăie, referindu-se la evenimentele din ultimele zile. Atunci de ce mă simt așa de slăbit?
— Ar fi fost culmea să nu fim slăbiți, spune Claudiu vrând să-i explice situația. Gândește-te că am rezistat aproape un an întreg într-un oraș sfânt, în care teoretic, nici măcar n-am fi avut cum să pătrundem fără să ardem de vii. Și totul mulțumită ei.
Și, zicând acestea, își trage o mănușă neagră din cauciuc pe mâna dreaptă, pe care o vâră în buzunar și scoate moneda de argint, fluturând-o mândru în fața noastră. Ține în mână unul dintre cei treizeci de arginți ai lui Iuda. O vechitură, dacă mă-ntrebi pe mine. Doar că e o vechitură foarte valoroasă, care, în combinație cu sângele de înger, ne oferă invincibilitatea de care avem nevoie pentru a pătrunde în biserici, catedrale și… Vatican.
În general, argintul și sângele de înger sunt două elemente care ne-ar putea ucide cu doar o singură atingere. Dar folosite împreună, au fix efectul opus.
— Asta da minune de la Dumnezeu, murmură Emil.
— Puțin de la Dumnezeu, de la Iuda mai mult…, mă trezesc eu rostind.
Claudiu își vâră moneda înapoi în buzunar, cu o oarecare tristețe pe chip:
— Oricum ar fi, fără sângele de serafim, este complet inutilă.
Sofiana era singura care știa mereu cum să facă rost de sângele de înger. Peste tot dădea peste corcituri de oameni și serafimi, pe care îi folosea în propriile scopuri.
Îl surprind pe Emil dându-și ochii peste cap:
— Ce să faci… n-ai ce să faci. Ultimul strop l-am folosit deja. În fine, pe mine mă găsiți într-una dintre camerele de la etaj, încercând să mă refac cumva. Deși e cam greu pe stomacul gol, iar voi știți bine asta.
— Ar fi trebuit să sorbi și tu un suflet din oamenii pe care i-am ucis, i-o trântesc eu.
Însă Emil nu mă bagă în seamă.
Claudiu se așează la masă și își deschide cele două genți de voiaj voluminoase, începând să-și analizeze captura: manuscrise vechi și prăfuite pe care ochii săi lacomi și mintea-i însetată de cunoaștere abia așteaptă să le parcurgă din scoarță-n scoarță. Singurele pe care a reușit să le fure de la Vatican înainte să fugim. Mă așez chiar lângă el, însă aproape că mă prăbușesc cu tot cu scaunul șubred de lemn. Mă abțin să nu trag o înjurătură. De-a lungul anilor, am tot schimbat multe, foarte multe locuințe, deci sunt obișnuită cu multe lucruri. Am dormit și sub cerul liber în repetate rânduri. Dar totuși, în vecii vecilor nu am întâlnit o casă mai jegoasă ca asta.
Ce bine era acum dacă vechea reședință a Sofianei, conacul de la marginea orașului în care ne regrupam de fiecare dată, mai era în picioare. Păcat că a fost demolat acum mult timp.
Tresar atunci când parcă simt un scârțâit surd și continuu ce vine de peste tot din jur.
— Auzi și tu? îl întreb eu speriată.
Mă îngrozește simplul gând că ar mai putea fi cineva cu noi în casă, cineva care să fi auzit tot ce am vorbit până acum. Ar putea fi un simplu boschetar. Sau unul dintre atacatorii noștri… Rămân nemișcată, încordată și gata de luptă, în timp ce Claudiu se uită la mine ca la ultima nebună.
— Doar șoareci, mă lămurește el.
La naiba! Mai bine era un atacator. Mi-e extrem de scârbă de rozătoare.
— Hai, mă, chiar nu puteam și noi să găsim alt loc de stat? încep eu să-l bat la cap pe Claudiu.
— M-ați înnebunit de tot, se plânge el, luându-se cu mâinile de cap, însă știu că dramatizează de amorul artei. Tu te plângi constant de casă, iar lui Emil îi e foame. Și știi cum e el când îi e foame…
— Dar pe bune, Claude, dărăpănătura asta…
— „Dărăpănătura asta”, cum o numești tu, e tot ce avem deocamdată. E părăsită de ani buni. Dacă rezolvăm cu actele de identitate și locuim aici suficient de mult timp, poate deveni a noastră pentru multe decenii de acum încolo. În fine, o să caut mâine o echipă de constructori care să o pună cât de cât la punct. Și o să rezolv cumva și cu mâncarea…
Mă apuc să dibui plictisită una dintre zgârieturile mai adânci ale mesei. Încep să cred că gospodina la care mă gândeam mai devreme nu a tăiat niciodată legume. Cred că, mai degrabă, îi toca nervii lu bărbate-su așa cum mi-i toacă dragul de claudiu pe-ai mei atunci când încearcă să facă pe șeful și să ne rezolve toate problemele. Dar bineînțeles că îl las, la urma urmei, el este cel mai capabil dintre noi la ticluit planuri.
— Nu am putea să vânăm pur și simplu? mă trezesc eu întrebând. Știi tu… ca-n vremurile bune.
— Vremurile bune au apus de mult, Nastas… Suntem în 2013 acum. Multe lucruri nu ni le mai permitem.
— Urâte vremuri, urâtă tehnologie… Of, Claude, îți mai amintești cum arăta orașul ăsta când am ajuns prima dată aici? Avea așa un stil aparte.
Chiar mă gândesc serios ca de mâine să încep să explorez împrejurmile. N-are sens să-mi fie frică. Luptătorii ăia n-au cum să ne fi urmărit până aici.
— Că bine zici, Anastasia! exclamă el melancolic. Cine ar fi crezut că ne vom întoarce vreodată în Timișoara?
Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter. :)
