Privește-mă!
Ce vezi? Mă vezi pe mine sau vezi doar ceea ce trebuia să fiu? Orice ți-ar transmite ochii, eu te asigur că este o minciună. Nu trebuie să te încrezi nici în ceea ce spun. La urma urmei, nicio abilitate senzorială nu-ți va fi de folos pentru a-mi pătrunde în suflet și a vedea ce se află dincolo de cortina asta înșelătoare.
Vorbește-mi!
Dar eu nu o să-ți răspund. Vorbăria este inutilă în fața faptului împlinit. De la un timp, am început să pun tot mai puțin preț pe cuvintele rostite de oameni. Fiecare vorbă nu este altceva decât o minciună. Lumea însăși a fost clădită pe minciuni.
Înveselește-mă!
Dar nu-ți garantez că voi râde. Surâsurile nu-și au locul. Toată fericirea asta de moment este efemeră, nu merită să-mi bat capul cu ea. Acum apare… peste câteva clipe dispare. Azi e soare, dar poate că mânie plouă. De ce să mă amăgesc cu o fericire fake? De ce să mă îmbăt cu apă de ploaie?
Ucide-mă!
Dar nu voi simți durerea. Cuțitul mă va străpunge, iar sângele îmi va curge. Meh, nimic bizar. Durerea e atât de basic încât m-am obișnuit. Dacă nu sunt capabil să simt emoții, atunci de ce aș simți usturimea înjunghierii, lovitura glonțului, sau modul în care mă sugrumi cu mâinile tale reci?
Privește-mă din nou!
Îți place ce vezi? Să înțeleg că nu… Atunci fugi cât mai ai scăpare. Fugi până nu vei ajunge la fel ca mine: un cadavrul cu sufletul mutilat.
Îți plac postările? Te invit să te abonezi la newsletter.
